42. Afganu

Imi placea sa fumez cu Afganu. Imi povestea tot felu’ de chestii, daca Il rugam Imi povestea si despre Afganistan. Incepuse sa fumeze iarba acolo. Acum, nu ca ar fi dependent, dar o fuma oarecum regulat. Ca sa se simta bine. Cand s-a Intors din armata, din razboi, era cam diliu. Iti facea sfoara cum vrei, daca nu erai politicos te puteai trezi cu un picior In bot sau aruncat peste vreun gard, desi era mic de stat. Asculta atunci aproape toata ziua muzica, iar seara se Imbata. Mai tragea si iarba, dar atunci eu nu stiam. Si-o crestea singur In gradina. Ma miram la Inceput de ce e asa de vorbaret. Cum sa nu fie, dom’le? – dupa cateva fumuri sa tot vorbesti.

Afganu spunea ca a fost fain In Afganistan. Nu prea pronunta niciodata cuvantul razboi. Mancam numai carne de oaie. Ne aduceau localnicii sau schimbam pe o lingura de aluminiu.

Iarba tot de la localnici o aveau. Dar nu numai de la ei. Inainte de vreo lupta li se dadea pentru curaj. Spunea ca aveau o iarba faina. Fumau si apoi nu mai stiau ce-i aia frica. Sa tot lupte, sa tot Impuste. Fusese de cateva ori ranit, dar nu povesteste cu durere sau ca pe ceva neobisnuit, ci ca pe o poveste auzita In copilarie.

Nu a fost razboiul lui. A luptat fiindca era In armata. Tot statul l-a facut narcoman. Uniunea Sovietica. Acum nici nu mai exista. Pentru ce a luptat? Pentru iarba. Pentru lalelele din muntii Afganistanului. Afganu are motocicleta. Cand Il vezi catarat pe ea, zici ca e nebun. Prin Afganistan nu ar fi putut face asa chestii. Era prea mult nisip. Sa tot faci acolo plaja, nu sa umbli ca In fotografiile lui Imbracat In tot felu’ de camuflaje. Erau faine hainele, cred ca erau din canepa. Hippi. Mi-ar fi placut si mie sa le am. Dar nu In Afganistan.

Povestea cum treceau avioanele sovieticilor si bombardau, iar din urma trebuiau sa vina ei. Dar nu era usor. Dracu’ stie de unde apareau basmacii si atunci era jale. Vedeai kilometri de nisip Inainte, nici vorba de vreo fiinta si chiar atunci se arata vreunul In fata cu kalasnikovul lui. Te trezeai ciuruit. Nu mai vorbesc de munti. Acolo degeaba bombardau avioanele. Acolo era adevarata lor casa. Era o capcana pentru noi. Daca nu ar fi fost iarba, probabil ca ar fi fost imposibil sa ne miste cineva. Asa eram linistiti, mergeam ca la film. Impuscam In stanga si-n dreapta avand un sentiment de ireal. Cand am fost ranit nu am simtit nimic, doar ca asa trebuie, asa a vrut scenaristul. Slabisem cu vreo cinspe kile Intr-un an. Si nu plecasem asa gras. Soarele ala ne topea. Fara haine Iti ardea pielea, cu haine – transpirai tot timpul. Eram de toate nationalitatile acolo: moldoveni, uzbeci, evrei, nemti, rusi, lituanieni, haholi, toate nationalitatile din URSS. Stiam cine e dusmanul, dar nu prea simteam de ce luptam. Ne fumam iarba, luam automatele si alergam ca si chiorii Inainte. Stiam doar ca se va termina, daca n-am sa fiu ucis, ca voi ajunge peste un an jumate, peste un an, peste o luna acasa. Atat. Asteptam sa se termine armata, nu si razboiul. Razboiul era acolo dintotdeauna si nu parea sa se termine vreodata.

In afara de drogurile pe care ni le dadeau mai marii nostri, mai faceam si noi singuri rost. Pentru un glont din ala colorat, pentru artificii, luam de la afgani un pietroi verde cam de marimea unei caramizi. Trebuia sa taiem o bucatica mica si sa punem sub limba. Si pa, tovarasi, ca eu plec acasa! O caramida de aia ajungea la tot batalionul sa se drogheze vreo saptamana. Toti erau ca niste somnambuli, vorbeau singuri In limbile lor. Nu mai Intelegeai nimic din ceea ce se Intampla. Atatea limbi, atatea ocupatii diferite In aceeasi tabara. Nimeni nu se supara pe noi. Eram In razboi. Nu prea stiam de ce luptam, singurul lucru pe care Il asteptam toti era sa mergem odata acasa, sa se termine odata armata.

Se mai Intampla sa-ti mai si moara cate un prieten. Era foarte ciudat. Odata a murit In bratele mele un lituanian. Ne Imprietenisem chiar de la Inceput. Era mare, avea vreo doi metri si se tinea de smecherii. La una dintre primele mele lupte a scos o schija cu dintii din scalpul meu. Cand fumam Impreuna Imi povestea despre casa lui, despre cat de mult Ii place baschetul si ca spera sa scape odata de armata asta pentru a pune mana pe mingea de baschet. In schimb pusese piciorul pe o mina. Si ramasese din cei doi metri ai sai doar vreun metru cinzeci. Radea atunci cand l-am luat In brate din nisip. Nici nu stiu daca si-a dat seama ca moare. Poate i s-a parut ca viseaza, cum ni s-a Intamplat tuturor. Mi-a zis ceva In lituaniana. M-a privit In ochi si a Incetat sa mai tremure. Pentru totdeauna.
Afganu e un baiat de treaba. S-a casatorit cu prima gagica iesita In cale dupa ce fosta lui iubita Il parasise. Are copii. Nu-si bate nici copiii, nici nevasta. Poate de-aia toti Il cred cam dus. Cred ca e fericit. Doar uneori cand fumeaza pare a fi Intr-o Incurcatura. Probabil ar vrea sa stearga ceva de pe discheta sa. Sau poate nu Intelege ceva. Desi vorbeste uneori foarte mult, nu stii ce se Intampla In el. Arata uneori ca atunci cand s-a Intors cu gatul plin de sange si cu motocicleta botita. Cineva trasese o sarma la Inaltimea gatului peste drum.