Cronica în alb-negru a unui război 2002
o puteti gasi aici
notite…

————————————————————————-

…cel mai scump preţ, dupã cum aratã experienţa exodului lui Moise, îl are libertatea…

…Croitã strîmb şi crescutã într-un idiom peltic, dupã artificiale scheme staliniste (ca sã fie mai lesne strunitã şi ţinutã din scurt), aceastã palmã de pãmînt rãpitã din trupul ţãrii printr-un act odios a moştenit o povarã sisificã de probleme istorice, lingvistice, economice şi geopolitice, care ne mai apasã şi acum.

…Ei bine, sau mai precis din pãcate, pentru noi acest rãzboi, pare-se,nu s-a încheiat nici azi! Rezumînd acest gînd, am putea afirma cã tot ce s-a întîmplat cu noi în ultimul deceniu a fost programat încã atunci, în acele blestemate documente secrete adiţionale, care au împins întreaga lume în cel de al doilea pîrjol mondial. De mult s-au arat cîmpiile, de mult s-a încheiat procesul de la Nürnberg, de mult s-au retras armatele, dar imensele depozite militare de la Colbasna (Tiraspol-Bender) ne ameninţã şi astãzi, aici, în mijlocul Europei.

…Pe data de 3 noiembrie[1990], imediat dupã primele ciocniri de la Nistru, la Kremlin are loc o întîlnire a conducerii de atunci a republicii cucei mai înalţi demnitari ai fostei URSS: Gorbaciov, Lukianov, Rîjkov,Nişanov, Revenko, Dogujiev ş.a. […]aşadar anume atunci, puşi în faţa faptului aproape împlinit, de faţã cu cei din Comrat (Kendighelean-Topal, care deja desfãşuraserã alegeri ilegale) şi cu cei din Tiraspol (Smirnov- Marakuţa, pe punctul de a le desfãşura), conducãtorilor republicii li s-a spus foarte clar, fiind, în fond, ameninflaţi de Lukianov, Preşedintele Sovietului Suprem al Congresului deputaţilor din URSS: „Semnaţi tratatul unional, renunflaţi la hotãrîrea din 27 iunie (adicã decretul despre suveranitate),şi reveniţi la varianta zero, altfel veţi avea douã republici noi şi ca atare o federaţie!“ Preşedintele Consiliului de Miniştri Rîjkov, cerînd demiterea imediatã a premierului nostru, a adãugat: „Ori gãsiţi limbaj comun şi vã împãcaţi cu toţii, ori veţi avea pe multã vreme un Karabah de Munte.“

…din informaţia Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova despre începutul acelui dans macabru, de foc:

„La 1 martie [1992], ora 22 şi 19 min., la unitatea de serviciu a Secţiei raionale de poliţie Dubãsari s-au adresat doi tineri care au comunicat cã în acea searã în cãminul fabricii de confecţii din localitate au avut loc dansuri şi între grupuri diferite de cetãţeni, pe de o parte, şi gardişti înarmaţi cu pistoale-mitraliere, pe de altã parte, s-a iscat o situaţie de conflict…“

Se consemneazã apoi cã de grupurile aţîflate s-au apropiat douã automobile fãrã numãr de înregistrare, marca VAZ, din care s-a tras intens. Poliţiştii moldoveni nu au ripostat. În urma tirului s-a constatat cã şeful secţiei (nelegale!) de miliţie Dubãsari a fost rãnit în cap de la spate şi, fiind internat de urgenţã la spital, a decedat. Atamanul cazacilor someazã secţia raionalã de poliţie Dubãsari sã depunã armele şi sã se predea. Noaptea, pe la ora unu, clãdirea secţiei de pazã a poliţiei este asaltatã, pe la ora douã gardiştii şi cazacii atacã secţia cu maşini blindate… La sud, în Vulcãneşti, alt grup înarmat atacã sediul raional al poliţiei. Acelaşi lucru se întîmplã, simultan, la Tighina, Grigoriopol şi Cocieri…Printre primii care au cãzut atunci la datorie sînt: locotenent-colonelul Mihai Moraru, comisarul secţiei raionale de poliţie Hînceşti Iurie Bodiu, Valentin Slobozenco, Nicolae Sotnicenco , Tudor Buga, Sergiu Postaf, Victor Lavrenflov, rus de naţionalitate, originar din Tighina, Boris Dovgani din Pîrîta, Serghei Culaţchi,ginerele bravului combatant generalul Anton Gãmurari…. Din apele Nistrului au fost pescuite corpurile neînsufleţite ale sergentului V. Purice şi şoferului N. Galben din Tighina. Transnistria devenea tot mai mult o Trans-sinistrie,o capcanã a iluzoriei noastre libertãţi.

…Preşedintele Mircea Snegur este obligat sã instituie la 28 martie starea excepţionalã pe întreg teritoriul Republicii Moldova. În urma înflelegerii de la Helsinki, concomitent se întreprind mãsuri diplomatice. La Chişinãu începe a funcţiona de la 1 aprilie Comisia de conciliere formată din patru miniştri de externe: ai României, Ucrainei, Rusiei şi Republicii Moldova.

…Procesul de pacificare nu este însã tolerat în stînga Nistrului şi la 19 mai tancurile Armatei a 14-a au ieşit din unitãţi, vãrsînd foc peste podurile nistrene. O nouã comisie parlamentarã mixtã chişinãuian-tiraspoleanã reuşeşte parcã sã atenueze conflictul, cînd, la 19 iunie, la Tighina, bandele separatiste provoacã un nou conflict de proporţii, care nu mai poate fi stins. Guvernul Muravschi demisioneazã, noul cabinet intensificã eforturile
diplomatice. Generalul Al. Ruţkoi, vicepreşedintele de atunci al Rusiei, face declaraţii incendiare la Tiraspol, iar senatorul american sosit la Chişinãu, Larri Pressler, pare sã agreeze poziţiile Parlamentului chişinãuian. Tot atunci este arestat grupul Ilie Ilaşcu, iar Preşedintele Mircea Snegur este forţat sã se aşeze cu generalii la masa tratativelor. În
felul acesta, în condiţii destul de umilitoare pentru noi, este semnatã, la 21 iulie 1992, Convenţia cu privire la principiile reglementãrii paşnice a conflictului armat din zona nistreanã.

“Amintiri” de Pan. Halippa

Viaţa Basarabiei , Februarie 1932 anul 1, no 2

——————————————————————————-

Printre cele câteva cărţi moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice, care mi-au rămas dela sărmanul meu tată, vechi dascăl de biserică din satul Cubolta, este şi un „Calendar pentru bunul gospodar”, alcătuit de Ioan Ionescu, tipărit la Iaşi in 1845, „la Cantora Foii Săteşti” a lui M. Cogâlniceânu.
Câteva amintiri din copilăria mea depărtată sânt oarecum legate de acest calendar. Deşi nu era un calendar ca toate calendarele, cu indicaţia sărbătorilor şi sfinţilor pe toate zilele din an,— tata ţinea mult la el Sărbătorile cu toţi sfinţii tata le căuta şi le găsea uşor într’o psaltire veche, prevăzută cu fel de fel de indicaţiuni pascalice, în care se orienta foarte bine. Tata ţinea la calendarul lui loan lonescu, pentrucă în el găsea sfaturi bune pentru muncile în gospodărie pe toate lunile din an. Obişnuia să’l cerceteze şi să ne spuie şi nouă lucruri pe care socotea că le putem pricepe şi trebue sa le ştim.
Tata se întreţinea cu noi, de obiceiu, în timpul mesei sau muncii, la care participa întreaga familie: tata, mama, sora Casunea şi Nataşa şi eu — mezinul. La drept vorbind, noi am fost mai mulţi în familie, dar pe vremea aceia de care eu, băiat de 6 — 7 ani, îmi aduc aminte, sora noastră cea mai mare — ţăţaca Masa era măritată, iar fratele — bădiţa Vanea era, cum zicea toată lumea cu adânc respect, la învăţături înalte la Chiu sau la slujbe împărăteşti la Chişinău, pe care noi cei rămaşi acasă le socoteam de neatins cu gândul nostru deprinsa străbate doar orizontul strâmpt al Cubolţii, cu apa ei şerpuitoare, cu iazul mare unde prindeam peşte şi vara ne scăldam de nenumărate ori pe zi, cu moara tupilătă în dosul iezăturii şi opustului, cu satul răsfirat pe ambele maluri ale apei, cu şcoala peste drum de casa noastră, cu ţintirimul în marginea satului, cu răpi adânci ce scrijelau dealul din faţă, cu biserica şi curtea boerească învecinată şi la o depărtare bună de sat.

In timpul praşilei, tată ne tălmăcea cele, cuprinse în Calendarul pentru bunul gospodar, vorbind despre felul de a prăşim despre folosul prăşiturei pentru pământ şi plantă, despre rărirea popuşoiului la ă doua praşilă, care — făcută bine — are darul de a îndoi roadă, despre greutatea de a stârpi din-ogoare buruenele rele ca pălămida, curcubetica, pirăul cu paragina lui, holbura şi altele care toate se înmulţesc grozav şi sug vlaga întreagă din pământ, de nu măi rămâne nimic pentru popuşoi. Toate acestea erau lucruri pe care noi le puteam uşor înţelege, căci le vedeam cu ochii. Măi greu era de priceput ce-i cu sapa calului: o maşină minunată cu care s’ar fi prăşind aiurea spornic şi bine.
Cineva din noi îl întreba atunci pe tata:
— Cum să fie, mă rog, sapa calului? Să fie ca sapa noastră lată de cer cu două colturi şi cu coadă lungă de lemn? Sa lucreze cu ea calu? Da cum să lucreze murga noastră care în dată ce agiunge la popuşoi, începe să-i rupă şi sâ-i mănânce de ti-i mai mare năcazu. Poate un cal să ‘nţeleagă ^ce-i popşoi şi ce-i buruiană? Si cum s[-i spui murgei noastre să prăşască popşoiu şi să tae buruiana? Zău, tată, nu ‘ntelegem noi cum să de sapa cea a calului!
— Apăi dă, cum să cie? Trebui să cie ca un fel de plug.Că ce-i sapa şi ce-i plugu? Sânt nişte cuţite mari cu care scurmăm pâmântu şi tăiem buruenile. Si cu hârletu săpăm pământu şi cu sapa îl scurmăm: da merge încet, îndată ce luăm plugu, merge iute. Am cetit în călindaru meu că un om cu sapa calului, poate prăşi într’o za de vară atâta, cât nu pot dovedi nici două zeci prăsitori buni cu sapa noastră ţărănească. Şi-i mare lucru sâ-şi prăşeşti ogoru tot dintr odată, să nu’l scapi în buruene, ca să poată să crească tot popşoiu în slava lui!
Ş’atunci Casunea, care era cea mai harnică, răspunzând parcă gândului nostru comun, sătui cum eram de atâta prăşit, cu: beşici peste beşici în palme şi cu degetele picioarelor tăiate de sapă, zicea:
- Di ci, tată nu cumperi şi mata o sapă de-acelea di cal,cum spuni călindaru, ca să scăpăm şi noi mai digrabă di munca asta di roghi? Ni-am săturat di arşiţa soarelui, di târna ce ti
frigi la chicioare, di colbu ce-ti întră în ochi şi gură, să licheşti di sudoarea feţii şi sântem negri ca nişte urşi. Ni dor mânili, chicioarili, schinarea, ni doări tăt!
— Da, fată dragă, t i-o fi durând, că şi pe mine mă dor. Aşa-i prăşită cu sapa noastră. Da ce să ni făcim? Să cumperi o sapă di celi cu meşteşug, n’ai di undi! Am căutat eu la Bălţi, da riam găsit. Pi la noi di aşa sapă nu s’a pominit. Nici pi moşia boerească n’am văzut. Că pi moşia boerească cum să lucrează? Tot ca la noi. Numa că nu prăşaşti boeriu şi cucoana,
da prăşăsc oameni plătiţi cu zaua, ori cu falcea. Şi lucrează cum lucrăm şi noi. Sapa nu-i mai bună, coada-ţi faci bătături, n’ai cu ce să-ţi stâmperi sătea, că apă di băut nu să dă îndestul, ba încă mai stă călare ori pe jios câte-on vătaf cari tot îi îndeamnă pi oamini la lucru cu răcnite şi sudălmi ca’n şatra ţâgăneâscă, ori îi croeşti chiar cu harapnicu pi cei măi lenişi. Aşa că gospodăria boerească nu-i mai dihai dicât cei ţărănească în treaba prăşitului. Si asta pentru ca nici ţăranii, nici boerii n’o deprins încă meşteşugu di a sămăna popuşoiu în rânduri, cum spuni călindaru bunului gospodari.
— Da atunci, tată, pintru cini-i scris călindaru matali, dacă nici noi cii di rând, nici boerii noştri nu ştiu, n’o văzut şi poati că nici n’o auzit di sapa calului şi de popusoi sâmânaţi în rânduri?— face tot Casunea care era o fată isteaţă şi la vorbă, nu numai la treabă.
— He-hei, dragă mea! Călindaru meu cred că-i scris pintru oamini mai luminaţi şi mai hâtri ca noi. Eu l’am cumpărat la Bălti, dila on mocan, când am cumpărat şi cuţitu ista dila brâu. Da scris şi tipărit călindaru o fost la Ieşi, în Moldova cei vechi di pişti Prut. Acolo-i altă lume, cât să pari, nu ca pi la noi, legată la ochi, să nu vadă nimica şi să înţeleagă cât mai puţântel.
— Ghirii, — face mama: da di ci zici, mata, că la noi lumea-i legată la ochi. Să leagă la ochi numa copchiii când să gioacă ‘n legea lor. Toţi ciitâlţi nu, să leagă la ochi. Numa noi fimeili, dacă mai lăsăm puţântel testemelile şi barizurile pişti ochi, să ni-i mai ascundim, să nu videm chiar tati câţi să fac pi lumea asta, ca să nu îmbătrânim aşa di iuti. încolo,tată lumea îmbla cu ochii holbaţi la făt ci să faci şi bagă nasu chiar undi nu li fierbe oala. Aşa că…
— Da, da, aşa eşti. Da vezi, mata, că omu fără carti şi făr di învăţătură, chiar şi cu ochii nelegaţi, nu vedi cât poati vide unu cu ştiinţă. Că la noi cini poati învăţa cârti?Numai ficiorii boerilor şi a preoţilor. Iaca din sat di la noi, cini-a dat copchiii la învăţătură mai diparti ? Numa preutu, numa noi dascăli di biserică şi doi-trii gospodari mai chiaburi, încolo taţi copchiii câţi învaţă la şcoala noastră din sat, ci ştiu şi ci pot pricepi, sărmanii ?
Mama tace, nu mai zice nimic. Ea se simte cam ruşinată de întorsătura convorbirei, căci ea, sărmana, nu ştie carte şi n’a fost dată de loc la şcoală. Pe vremea ei nici nu erau şcoli prin sate.Fată de popă de modă veche, fiica cea mai mare a preotului Dimitrie Ţau din Gvozdu,—Paraschiţa, n’a urmat decât şcoala vieţii. In casa părintească ea a învăţat să toarcă şi sa ţese: pânză, şervete în nu ştiu câte iţe, sumani, lăicere, macaturi, covoare… Şi
ce covoare! Te uiţi la covoarele făcute în războaele dela Gvozdu, şi nu-ţi vine să crezi ochilor, că femei simple de ţară au ştiut acum un veac să ţese aşa de frumos, artistic de frumos şi aşa de trainic, dovedind cel mai rafinat gust întru alegerea culorilor şi izvoadelor. A mai învăţat Paraschiţa Ţau să coase, şi la gherghef, şi la cămeşi şi să cârpească unde s’a rupt. A învăţat să deritice prin casă, sa gătească mâncări gustoase, să coacă pâine şi colaci, de să te minunezi de mărimea lor, de forma lor şi de împletitura extraordinar de complicată a aluatului. A învăţat vara să ghileăscă pânzele la izvor, să spele rufele şi să le
facă albe ca spuma. A învăţat să facă iarna colţani şi mănuşi de lână pentru toţi, să coase sumăieşe şi măniăli cu glugă. A învăţat, să facă toate muncile din ograda gospodăriei : să mulgă vacile, să facă brânza şi unt; să puie răsaduri de legume şi flori în grădină; să mumie casa pe-afară şi înlăuntm; să tragă brâie în lungul prispelor şi să facă flori pe la fereşti şi uşori, de sâ-ţi ia ochii. A învăţat şi cea mai mare parte din muncile câmpului : să mâie boii la plug şi cai la trier; să prâşască, să plivească, sa răstoarne brazdele şi să le adune cu grebla, să săcere grâu şi popuşoi,să îngrijească de vetrele de cânepă sau de in, să le strângă, să le dubească, să le bată, să le ragile, să le perie şi apoi în lunile de iarnă să facă grămezi întregi de tot. Un singur lucru bun şi folositor nu a învăţat, pentru care a jălit o viaţă întreagă, fără însă nici o cârtire pe faţă împotriva părinţilor.
Şi când i-a venit vremea să se mărite, Paraschiţa Ţau a mers după tânărul dascăl, de biserică din satul Cubolta, Neculai Halippa care, precum învăţase, după obiceiul timpului, dăscălia delaun dascăl mai bătrân, tot aşa urma să înveţe şi mai departe ca să ajungă preot de ţară, cum fusese bunelul său — Ştefan Halippa, uns popă pentru satul Cubolta de episcopul Gherasim al Musului in anui 1800. Că nu-i-s’a împlinit lui Neculai Halippa visul de preoţie şi nici chiar modestul dor de diaconie,— n’a fost de vină el, care o viaţă întreagă a cetit, închis în casa cea mare, înaintea icoanelor, în picioare, sau cu ochelarii pe nas şi în
scaun spre bătrâneţe, ori de câte ori era liber, nehărţuit de slujba bisericei sau treburile gospodăriei,— fel de fel de minee zilnice, triodul din postul mare, ceaslovul, psaltirea, evanghelia, apostolul, cazaniile şi vieţile sfinţilor. Da! n’a fost el de vină… Se schimbase
vremurile. Basarabia veche moldovenească, cu organizaţia patriarhală şi cu biserica ei smerită, dar cu adevărat drept mărturisitoare şi apostolica, era năpădită de rândueli noui, poruncite de Sinodul rusesc a lui Pobiedonoştev şi de Consistoria eparhială a episcopului de pomină Pavel, care tindeau să facă din biserică un instrument de guvernământ, de poliţie ţaristă şi de rusificare.
Acum, când scriu aceste rânduri, nici Neculai Halippa, nici mama — foasta Paraschiţă Ţau — nu mai sânt printre cei vii. S’au stâns amândoi, fără să vadă împlinirea visului tinereţii lor: diaconia şi apoi preoţia. In cursul vieţii familiare, i-am surprins adeseori bătuţi de gânduri şi din pricina acelui vis neîmplinit. Că mai apoi visul a luat alt drum de înfăptuire şi preoţia a fost cerută lui Dumnezeu pentru bădiţa Vanea sau pentru mine, asta ar fi să scriu o altă pagină din amintirile mele.
In ziuă aceia, însă, de praşă pe pământul bisericesc, sau pe pãmant boeresc, ţinut în parte, — nu-mi mai aduc aminte, —vorbele schimbate între cei patru prăsitori şi cu mine cinci n’au atins chestiuni spre cari condeiul meu a alunecat fără voe. Tata îşi spusese părerea în privinţa foloaselor învăţăturii şi slabei priceperi a celor fără carte sau cu carte puţină. Mama, fără sa fi fost vorba anume de ea, înăbuşi în piept câteva oftări, pentrucă n’a avut parte şi ea de învăţătură şi poate şi pentrucă învăţătura nu totdeauna duce la ţinta aceia pentru care porneşte omul la drum.
Oricum, mama nu-şi mai spune gândurile în auz. Tace. In schimb, nu tac surorile. Ele amândouă învaţă la şcoala din sat,dar învăţând în limba rusască, pe care n’o ştiu de acasă, cu puţin se aleg în cele câteva ierni umblate, cu legăturica de cărţi în basma, la şcoală. Una după alta, ele povestesc, cât li-i de greu să citească în carte şi apoi să povestească cum le pune învăţătorul. Tot aşa-i -de greu să facă socotelile de aritmetică, să s puie rugăciunile într’o limbă pe care n’o ştiu, n’o pricep şi n’o pot prinde cu una cu două!…
Eu tac şi ascultând, mă gândesc tot timpul, ce am să mai păţesc şi eu la toamnă, când am să mă duc la şcoală, căci îmi vine şi mie rându. Aşa mi-a spus de-atâtea ori mama în supărare şi năcaz, când n’o ascultam, sau mă băgăm unde nu-mi fierbea oala:— De te-aş mai vide odată dus la şcoală. Poati că te-ar mai tragi popa şi învăţătoru de ureche, ţi-ar mai da câte-o vărguţă undi ţi să cuvini, ca să-ţi vie minţile la loc, că tare mai eşti neastâmpărat!…
Eu tac şi mă gândesc: va să zică asta mi se pregăteşte la şcoală — urechiala şi bătaia cu vărguţă. Dar astea le gustasem eu de câteva ori şi acasă. Să te mai duci la şcoală tot pentru vărguţă? Inţăleg, dacă la şcoală ne-ar învăţă ce-i sapa calului cu care să ne ajutăm să scăpăm mai degrabă popuşoii din buruene, fără ca să ne tăiem degetele la picioare şi să ne facem beşici pline de apă sărată la palmă şi la degete, care grozav mai dor când se sparg… Ce bine-i de cei cari prăşesc popuşoii cu sapa calului!… Ferice de oamenii cari au astfel de sape… Cum i-o zis tata târgului de unde i-o venit călindaru cu sapa calului?
Tată, — zic eu într’un târziu: Cum i-ai zis mata târgului di undi o venit călindaru cu sapa calului ?
- Ieşii, mă băete! E în Moldova pişti Prut…
- Da, mata, ai fost la Ieşi?
- De fost, n’am fost, că-i departe şi trebui să treci apă Prutului şi la Prut îi graniţă şi graniţă-i închisă, nu-i slobodă. Da a fost boeriu dela curte — conu Leonard, că el îi om bogat şi îmbiat prin lume şi ştie să răzbată, nu ca noi oameni mititei şi săraci.
- D’apoi bini, tată, ci însamnă că la Prut îi graniţă ? Şi di ci pişti graniţă răzbat numai oameni bogaţi?…
- E-hei, gragul tatii, prea multe vrei să le ştii dintr’odată. Să mai creşti oleacă ş’atunci ai să pricepi şi tu ce’s tăti estea. Pân’atunci mai adună şi tu cii popuşoi tăieţi ăi du-i la căruţă, că iacă soarele scăpată în noru cela cu ploae şi şuvoiu are să treacă şi pe la noi. Si dacă plouă, plecăm acasă, ca nu-i potrivit să prăşim pe ploaie. Să bate pământul si nu-i bini nici pentru noi, nici pentru popuşoi…
Eu prind să adun popuşoii tăiaţi la rărire şi tot mai ciulesc urechile ca nu cumva să scap vre o vorbă despre Prut, Iaşi, Moldova, sapa calului, oameni învăţaţi, conu Leonărd şi altele.

Basarabia : o dreapta idee despre Romania. Cine nu accepta acest adevar-prim nu percepe elementele constitutive ale natiunii – incepind cu limba romana ;

In 1812 cand, in urma de-acum stiutelor manipulari rusesti, jumatatea de rasarit a Tarii Moldovei (cea cuprinsa intre raul Prut si fluviul Nistru) a fost inghitita de Imperiul Tarist si botezata abuziv : Bessarabia ; locuitorii pamantului se chemau, fireste, moldoveni, vorbeau moldoveneste, cuvintele roman, romaneste – de la Romania – avind sa apara mai tarziu, odata cu acea realitate geopolitica numita Romania.

Basarabia : simetrica Transilvaniei – numai din punct de vedere… cartografic :

Sub unguri, vreme de un mileniu, Transilvanenii au avut parte de suferinte cumplite, printre nedreptati fiind nerecunoasterea bastinasilor ca natiune, alaturi de ocupanti si de colonisti. Dar, in 1918, cand s-au unit cu Patria Mama, puteau sa scrie si sa citeasca, aveau o identitate, stiau cine sunt si de unde se trag, ba ii invatasera carte si constiinta de sine pe cei din principatele – totusi, libere ;
Sub rusi, numai in 106 ani, Basarabenii au fost striviti, analfabetizati, desnationalizati, desidentizati.Sa fi fost oare Moldovenii dintre Prut si Nistru mai putin bravi ?, mai inerti, mai inclinati spre supusenie decat Transilvanenii ?
Istoria dar si literatura, cu osebire a lui Sadoveanu spun… aproape contrariul :
De pe la 1400, cand puterea mongola a diminuat, tinuturile devastate din rasarit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun s-a inceput construirea-reconstruirea forticatiilor de la granita naturala dintre Europa si Asia : Nistrul. Cetatile de paza presupuneau strajeri, osteni : oameni liberi. Astfel a inceput istoria Moldovenilor de la Nistru, granicerii de la Rasarit, avind statut oarecum asemanator celor din interiorul arcului carpatic : Fagarasenii, Nasaudenii…Agricultori, crescatori de vite (mai cu seama de cai), negutatori in timpul liber, osteni in… tot celalalt, slujeau pe cate un domnitor, dar si pe ei insisi – de unde frecventele razvratiri impotriva puterii cen- trale (de la Suceava, de la Iasi), pentru impunerea unui “domnisor” de-al lor, de regula un impostor…; nu se sfiau sa dea si cate “o raita”: peste Nistru, “La Cazaci” (care nu erau o semintie, ci o adunatura de mercenari – multi dintre ei moldoveni, numele venindu-le, nu de la ucraineanul cozac, ci de mai departe, de la tatarascul : ca’zac, insemnind, simplu : calaret…), in Sud, “La Tatari”- fireste, in scop, cinstit, de jaf (mai corect : jac, Polonezii constituind majoritatea… cazacilor).
Insa oricat de turbulenti erau in interior, cand se profila primejdia straina, capatau un singur domn-dumnezeu : Moldova.
Moldovenii dintre Prut si Nistru, oameni liberi, razboinici, intretineau cu Tatarii din Bugeac (deveniti auxiliari ai Turcilor) relatii originale, neintalnite la rasarit de Nistru (sa zicem : pana la Nipru); necunoscute “la apus de Prut”- nici valahilor, nici ungurilor, nici poleacilor, nici nemtilor. Apocalipticul “Vin Tatarii !”, se tragea de la Marea Invazie din 1241 si avea efect fulgerator, traumatizant, asupra bietilor ne-tatari.
Nu si asupra Moldovenilor de la Nistru. Dintre victimele “mongolilor” de la Caspica la Adriatica, acestia nu se temeau de tatari – de ce ? Dar e simplu : si ei erau… calareti. Prin meserie, prin vocatie ; si ei “dialogau” din sa, cu sabia, cu sulita, cu arcul – si cu ghioaga. De obicei navalitorii veniti calare intalneau fie o impotrivire armata pe-destra (inferioara cu cel putin un metru, dind si un important avantaj psihologic), fie o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat si infrant de roiul de viespi mongole.
Si Cazacii (de la Praguri) “discutau” pe picior de egalitate cu Tatarii, adeseori infringindu-i. Da, dar ei erau buni (si interesati) lupta-tori, insa nu aveau de aparat – pe loc – un pamant al lor, sa zicem : “Cazacia”. Moldovenii, da : Moldova. Traind si ei pe-cal, Moldovenii ii infruntau de la egal la egal (”de la acelasi nivel”) pe Tatarii nascuti-pe-cal. Sa fie citit volumul Neamul Somarestilor si ca un document ce este ; sa fie re-cititi memorialistii basarabeni D. C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Madan : curiosii vor fi surprinsi sa afle “istorioare” de genul (nu citez, reconstitui din memorie):
“S-a intamplat ca intr-o vreme, in imprejurimile Hancestiului, sa moara aproape toate femeile, dupa ce nasteau. S-a tinut sfat : oamenii au hotarit sa saie pe cai si sa deie iama-n tatarime, in Bugeac”.
Asa au facut : s-au dus, s-au intors :
“Dupa ce-au taiat, pe la brau, toata partea barbateasca, s-au intors cu toti caii tatarasti, cu toate vitele, cu toate sculele de pret si cu ceva tatarce, de sa aibe cine le spala izmenele… (s. mea.)”
Si astfel s-a plamadit bravul norod moldovinesc dintre Prut si Nistru. Ca afirmatiile sunt adevarate ne-o probeaza si toponimia (frecventa, nu doar in Sud), si onomastica : sunt de origine tatara nume neose basarabene ca Ciachir, Celac, Burlac, Uzun, Huzum, Cabac, Baidan, Buiuc, Murafa – chiar si Hancu – oricat s-ar stradui Iorgu Iordan sa-l traga din slava bulgara, tot de la türco-tatarul han vine, fie si sub forma khan – ceea ce a dat in limba romaneasca : Cantemir (Han-Temir), dar si : Temircan (Temir-Han)…
Acestea – si inca altele – pentru a spune ca nu firea mai slaba a romanilor dintre Prut si Nistru a fost de vina in strivirea lor, doar in 106 ani ; nu firea mai tare a romanilor din arcul carpatic, suferind un mileniu, i-a facut sa iasa teferi din robia ungureasca.Ci natura ocupantului.
Ungurul, brutal, crud, dispretuitor, nu i-a considerat pe “indi-geni” alcatuitori ai unei natiuni – insa le-a ingaduit practicarea religiei (ortodoxa), apoi greco-catolica ; a tolerat (acesta fiind termenul) ca Valahii fara drepturi, sa aiba scoli, tipografii, publicatii – in limba lor ;
Rusul – bun, sa-l pui pe rana !- doar la cativa ani de la ocuparea Moldovei de Rasarit in 1812, a suprimat bruma de autonomie culturala, teritoriul si locuitorii au fost rusificati.
Basarabia : cei dintai sunt, in spatiul carpatic, cei din urma…
Adevarat : evenimentele istorice nu fac “intreceri” pentru intaietate in timp, dar sa nu se uite :
Dintre provinciile instrainate, Basarabia a fost prima care s-a unit cu Patria mama (la 27 martie 1918, in urma cu 80 ani) ; a doua : Bucovina : la 28 noiembrie ; in fine, la 1 decembrie 1918 s-a unit si Transilvania…Ce folos : Basarabia si Bucovina au fost abandonate ; cedate…
Basarabia : simetrica Transilvaniei, si egala ei, in drepturi filiale.
Aceasta realitate o cunosc si Transilvanenii – insa numai cei luminati-luminatori (ca Onisifor Ghibu) ; adevar ignorat, contestat, ba considerat “contrar intereselor nationale” (de la Partidul National, nu de la natiune) de catre toti oamenii politici ardeleni, de orice culoare politica ar fi (fost), de la ultralegionarii lui Sima la ultracomunistii lui Groza (adeseori aceiasi) – de alaltaieri, de ieri, de azi.
Transilvanenii s-au comportat pe plan national – inca inainte ca Romania Mare sa fie realizata – asa cum se comporta, in utima jumata-te de veac, Evreii : au instituit un monopol al suferintelor, deci al aten-tiei publice nationale, astfel incat nimic din ceea ce nu este direct privitor la Transilvania nu merita a fi luat in seama ; ba, in multe imprejurari trebuie ocultat, sacrificat, ca… daunator “interesului national”.
Romania nu este prima unitate in care provinciile (istorice) isi disputa intaietatea. Numai ca Transilvania, precum fata cea mare dintr-o varianta a basmului Fetele babei (Dochia…) si ale Mosnea-gului (Badica Traian), nu cere doar drepturile cuvenite primului nascut dintre copii (un abuz) – ci pe ale… unicului. Ca si cum, istoriceste, n-ar fi existat Romania (dupa Unirea din 1859, de sub Cuza) alcatuita din unitatea numita Muntenia si unitatea numita Moldova ; ca si cum, in 1877, nu i s-ar fi adaugat inca una : Dobrogea ; ca si cum, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia s-ar fi proclamat nu unirea si a Transilvaniei cu Patria Mama, ci s-ar fi sarbatorit Reintregirea Tarii ! Or cronologia spune altceva :
Data de 29 decembrie 1919 – cand Parlamentul a votat legile de ratificare a unirii cu Romania a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei – poate fi socotita a Reintregirii, nu cea de 1 decembrie 1918.
Ce ar fi fost daca un basarabean s-ar fi trezit pretinzind ca ziua de 27 martie 1918 – pe buna dreptate, ca intaia cronologic – sa devina Zi Nationala a Romaniei ? Ei, da : Consensul national a fost substituit de consensul national-taranist (predominant ardelenesc).

Nu poate fi vorba de un conflict de interese intre doua provincii (istorice), in cadrul familiei romane, ci mai degraba de o tenace stramba perceptie din partea transilvanenilor a “locului” fiecarui element component.
Este adevarat ca “inventatorul” Moldovei a fost un ardelean (maramuresean) : descalecatorul Dragos ; este deasemeni adevarat ca multi valahi de sub stapanirea ungureasca au trecut muntii spre rasarit, pentru a scapa de asuprire. Insa trecerea Carpatilor Orientali (si de Curbura) nu se facea intr-un singur sens, doar din Ardealul ocupat de Unguri in Moldova. Se circula – uneori : in vederea stabilirii – si dinspre rasarit spre apus. In lipsa documentelor istorice, sa ne rezemam pe cele… onomastice – si sa ne intrebam: Care dintre locuitorii celor doua provincii vecine vor fi mai numerosi : Moldovenii (locuind in Moldova) si purtind nume ca : Ardelean, Ungurean, sau Ardelenii numiti : Moldov(e)an ? – cunoscut fiind faptul ca o persoana bastinasa (sat, vale, zona, regiune, provincie, tara) nu va purta numele locului de origine – decat atunci cand, ajungind in alta parte, va fi desemnat (si) prin locul de origine. Daca vom intalni un Ardeleanu in Ardeal, un Moldoveanu in Moldova, sa fim siguri : in urma cu doua-trei generatii inaintasii sai iesisera din “vatra”, apoi, intorcindu-se, trasesera dupa ei si numele…
Deci : ne “tragem”, nu din ardeleni, ci din parintii nostri (ardeleni sau… din contra), dar mai ales ne tragem din noi insine, cei care ne facem (pe noi) cu mainile noastre. A fi ardelean nu inseamna ca esti neaparat bun – ardeleni au fost si Sima si Groza – chiar si Magureanu e ardelean get-beget.
27 martie 1918 : Basarabia se intoarce la sanul Patriei Mame.
Vai, la 26 iunie 1940 Rusii o re-rapesc – din aceeasi miscare, sterpelind si Bucovina de Nord si Tinutul Hertei.
Este foarte adevarat : la 22 iunie 1941 Armata Romana trece Prutul si ne libereaza de bolsevici.
De unde sa stim noi, bieti supravietuitori ai primelor masacre, ai primelor deportari in Siberia (aveau sa mai vina – si sa nu se mai ispraveasca…) ca motivul adevarat (si ascuns) al razboiului in Est – si consecinta fericita pentru noi, ocupatii : recuperarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord – era, in fapt, un viitor razboi in Vest – pentru recuperarea Transilvaniei de Nord… Chiar de am fi stiut, nu ne-am fi impotrivit : pentru noi, Basarabenii si Bucovinenii, Romania este de neconceput fara (fie si o parte din) Transilvania.
Ceea ce insa nu am stiut – si dupa ce am aflat pe propria piele, n-am acceptat : pentru Transilvaneni, Romania=Transilvania ; in ochii (si in inima) lor n-au decat sa fie pierdute, cedate, oferite toate celelalte provincii (pe langa Basarabia si Bucovina) : Moldova, Dobrogea, Oltenia, Banatul – chiar si Muntenia cu tot cu “tiganii” ei – de parca nu Budai Deleanu ar fi cantat primul Tigania Ardeleana -, atata vreme cat exista Ardealul, persista Romania. Pentru recuperarea, apoi pentru pastrarea Transilvaniei, Transilvanenii au fost in stare, dupa 23 august ‘44, sa devina pro-rusi, pro-comunisti ; infocatii nationalisti (legionari) au “trecut”, fara tresarire la comunisti (vezi doar clanul teologal Candea din Sibiu), prin Frontul Plugarilor ; democratii, chiar ramasii democrati (de-o pilda national-taranisti) care conduceau treburile administrative in judetele ardelene au lucrat cu credinta pentru cestalalt dragut-imparat, Stalin, atunci cand si-au dat silinta, intai sa-i vaneze pe Romanii refugiati din Basarabia si Bucovina de Nord, apoi sa-i interneze, in fine, sa-i convinga sa se “repatrieze” (in Siberia).
Intre 23 august 1944 – cand a inceput vanatoarea de refugiati – si pana la sfarsitul anului 1947, ne-au chinuit, ne-au haituit, ne-au trimis in “tara noastra” (”Marea Uniune Sovietica”), nu Rusii din trupele de ocupatie, nu comunistii si nu tiganii, nici ungurii, nici evreii – ci romanii ardeleni, de regula taranisti, ei fiind atunci inalti functio-nari la prefecturi si, spre dezonoarea lor, purtindu-se cu noi mai rau decat ofiterii sovietici din Comisiile de repatriere.
Acest, nu neaparat dispret, dar nesimtire ardeleneasca fata de existenta altor unitati constitutive ale natiei romane s-a facut simtita, dupa evenimentele din decembrie 1989, atat in refuzul net, iritat, ba chiar ultragiat (”Cine sunt astia, cu pretentiile lor ?!”) fata cu dorinta “Moldovenilor” de a se uni cu Romania, exprimata in 1990, de fruntea-fruntii PNT – cat si sub domnia lui Emil Constantinescu, pur produs al ardelenismului de tip Coposu-Blandiana-Magureanu, prin incheierea Pactului cu Ucraina.
Despre acest act de tradare nationala am mai scris – si am sa mai scriu.
Pana atunci, sa ne aducem aminte :
In urma cu opt decenii, Basarabia se unea cu Patria Mama.
Optzeci de ani – din care saizeci de sudoare, de lacrimi, de sange. Si de moarte: o treime din populatia romaneasca a teritoriilor ocupate de rusi a fost lichidata.
Daca taranismul de ambe sexe a hotarit ca ziua de 1 decembrie sa fie Sarbatoare Nationala, eu propun ca Ziua de 27 martie sa fie Zi de Doliu National.

Moldavian music collection

Aici se afla o mica colectie de muzica din Basarabia…

mai multe detalii , piese sau link-uri pt download le poti gasi pe Basarabia Forum, Inclusiv si un player audio ( vezi imaginea de mai jos) pentru o mai comoda si organizata audiere cu majoritatea pieselor pentru cei care vor sa le asculte online. (desigur ca e nevoie de inregistrare pentru a putea utiliza aceasta facilitate.)

Un test al acestui player online cu o parte mai mica din piese gasiti si pe acest blogsite, la link-ul urmator

http://sasha.zice.ro/2008/10/29/player-audio-online/

Revenind la piese si cateva link-uri de download.

Basarabia pe Cruce.mp3
Ursu_Adrian_Mi_ai_rapit_inima.mp3
Ion Surucianu – Viata e frumoasa
Dublu Sens – Cheama-ma
Dublu Sens – Singuri in fata dragostei
Cristi – Lacrimi
Anatol Marzancu – Reintoarcere

Alternosfera

Zima
Vreau sa -mi
Teni
Spune-mi
Pikag
oriental
Ikar
Astravara
wamintirile
Read more »

Chisinaul vechi
—————————————————–

pentru a mari imaginea datzi click pe ea…

—————————————————————————–

——————————————————————————

——————————————————————————–

———————————————————————————

———————————————————————————-

——————————————————————————–

———————————————————————————-

———————————————————————————–
....

Alexandru Boldur Confereţiar universitar.

“Viaţa Basarabiei , Februarie 1932 anul 1, no 2 “

————————————————————————————

Ar fi o mare cutezanţă să credem că cunoaştem istoria Basarabiei subt Ruşi. Există foarte puţine lucrări istorice atât în limba română cât şi în cea rusă.
Pentru Ruşi Basarabia a fost o provincie străină, alogenă. Istoricii ruşi îşi îndreptau atenţia mai mult asupra problemelor centrale a istoriei ruseşti, asupra acelor procese, cari aveau loc pe teritoriul populat de ruşii mari şi ruşii mici (velicoruşi şi maloruşi). In cea mai mare parte atenţia este îndreptată asupra problemelor provinciale pe atât, pe cât ele au avut vr’o însemnătate pentru istoria centrului. Aşa, de exemplu, există cercetări în istoria ţării Kiewului, ţării Pskowului, republicei Novgorodului, originei statului velicorus, în istoria socială a Ucrainei etc. Ca excepţie găsim şi lucrări la istoria Finlandei şi Poloniei.
Basarabia n’a avut noroc.
In afară de lucrarea lui Nacco*) care este insuficientă, fiind scrisă fără bază serioasă istorică, uneori chiar superficial şi tendenţios,—aproape până la sfârşitul veacului al XIX-lea nu a apărut nimic.
Lucrările istorice asupra Basarabiei au început să apară mai mult sau mai puţin regulat numai la finele secolului al XlX-lea şi inceputul secolului nostru.
Una din primele lucrări a fost cartea lui Batiuşcov „Basarabia”**) tendiţioasă şi prea sumară. Ea a fost întocmită în urma poruncei împăratului Alexandru III şi după gândul lui a trebuit să fie justificată stăpânirea rusească în Basarabia. Lucrarea nu a reuşit, deoarece nu numai c’a denaturat procesul istoric al vieţei Basarabiei, dar a fost şi lipsit de un criteriu ştiinţific.
Uneori ea degenerează în citarea calendaristică a evenimentelor şi anilor.
După această lucrare a apărut în 1900 în „Notele Societăţii Istorice din Odessa” şi separat lucrarea sus numitului Nacco “Administraţia civilă în Basarabia, Moldova şi Muntenia în 1806—1812″, conţinând în expunerea sa multe fapte interesante din aşa zisă „Arhiva Senatorilor”.
Primul pas spre studierea serioasă a istoriei provinciei noastre a fost făcut în domeniul bisericesc de A. Stadniţchi. Lucrarea lui despre Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1894) a fost mult apreciată in literatura istorică.
Apoi pe de aproape a studiat istoria Basarabiei neobositul Ion Halippa, secretarul Comîsiunei Arhivelor Basarabene. Graţie muncei şi stăruinţelor lui au fost publicate trei volume de „Opere” (Truda) ale acestei Comisiuni (1900, 1902— 1907). Temele elaborate şi desvoltate în ele ne dovedesc calităţile savante de prim ordin ale acestui autor.
După aceasta apare şi un istoric jurist generalizator, fost ministru al instrucţiei publice în Rusia, Kasso. Lucrările lui — „Dreptul bizantin în Basarabia” (1908)- şi ,.Rusia la Dunăre şi înfiinţarea Oblastiei Basasabia” (1913) luminează unele fenomene şi momente din istoria Basarabiei foarte interesante.
Dacă la aceasta vom adaogă unele lucrării în chestiuni separate, de exemplu, a lui A. Krupenschi despre istoria nobilimei (1912), a lui P. Lotoţchi despre Seminarul Teologic (1913), a preotului N. Lascov despre Liceul de băeţi Nr. l (1909) şi a lui I.Parhomovicl în domeniul istoriei bisericeşti, — enumerarea principalelor lucrări în domeniul istoriei Basarabiei în limba rusă va fi epuizată.
In ce priveşte limba română, înaintea Unirei au apărut două interesante lucrări: prima a lui Z. Arbore „Basarabia în secolul al XlX-lea (1898)şi a doua a actualului prim ministru profesor N. Iorga „Basarabia noastră”1912, scris cu ocazia centenarului anexării Basarabiei de către Ruşi. Ambele privesc istoria Basarabiei subt Ruşi numai în liniile ei generale.
Cu aceia ocazie a centinarului a apărut şi broşura d-lui Pan. Halippa, conţinând expunerea general a evoluţiei istorice a Basarabiei; cu prea puţine menţiuni din istoria internă a provinciei noastre.
După Unire au apărut unele lucrări noui. D-l I. Nistor a publicat o privire generală asupra istoriei Basarabiei***). In ea s’a dat puţină atenţie perioadei ruseşti. Paginele consacrate ei nu sunt produsul unei cercetări istorice a acestei provincii la acea epocă,
ci o simplă expunere a câtorva legi şi a câtorva cărţi.
Dr. P. Cazacu în cartea sa „Moldova dintre Prut şi Nistru” printre materialul diferit a dat loc şi unor notiţe de istorie, D. Şt. Ciobanii a scos la iveală „Cultura românească în
Basarabia sub stăpânirea rusă” (1923).
Cu prilejul expoziţiei la Chişinău din 1925 sub îngrijirea d-lui Ciobanu s-a publicat o monografie despre Basarabia (1926). Printre articolele înşirate în ea găsim şi cele istorice de mai mulţi autori (în afară de d, Ciobanu — P. Gore, L. Boga şi a.).
Dl. P. Sinadino în cartea sa „Creditul în Basarabia” (1929),tratează şi chestiuni de istorie.
De curând s’a publicat de d. N. Popovschi „Istoria bisericei din Basarabia” (1931).
Sub direcţia d-lor profesori ai Facultăţii de Teologie T. Bulat şi C. Tomescu apare revista „Arhivele Basarabiei”. Unele chestiuni interesante au fost tratate în „ Anuarele Comisiunei Monumentelor Istorice, secţia Basarabiei”, de d. P.Constantinescu Iaşi, Berechet s. a.
Dacă vom adaogă la aceste, lucrările mele (două, trei), aceasta este totul. Ar fi de prisos să insi’stăm că în limbile străine nu observăm nici un interes faţă de istoria Basarabiei. Unele notiţe scurte găsim numai la U. Clark.—„Bessarabia” (1927), Antony Babei—La Basarabie” (Paris, 1926) şi la Andrei Popovici — „The Political Status of Bessarabia” (Washington, 1931).
Este prea puţin. In afară de aceste, nu există nici o lucrare, care ar cuprinde întreaga istorie a Basarabiei subt Ruşi,
Arhivele Basarabiei îşi aşteaptă cercetători, O sumedenie de dări de seamă nu sunt utilizate de nimeni. Chiar şi „Colecţiunea complectă a legilor” ruse până acuma nu este studiată suficient.
Faptele istorice nu sunt încă adunate şi sistematizate. Ne lipseşte o expunere bine înjghebată.
Socotim ca o chemare a timpului nostru şi a generaţiei nostre studierea amănunţită a istoriei Basarabiei subt Ruşi.

*) Istoria Basarabiei, I-II, Odessa, 1876, în limba rusă,
**) S. Petersburg, 1892, în limba rusă.
***) Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1922.

14. Romania

Soare, nisip, coca-cola, plictiseala dulceaga, asta era imaginea mea despre Romania cand in sfarsit visul meu se implinea: Romania! Plecam prin transfer la facultate in Romania! Ah, ce imagini de vis aveam atunci despre Romania! Tara a visurilor mele. Fusesem numai o data in Eforie, la mare, cand terminam 11 clase, si imaginea Romaniei se infrumuseta din ce in ce mai tare: literatura, libertate, fericire, nu mint, asa vedeam eu Romania atunci. Mai auzisem si de tigani care iti intorc buzunarele daca nu in tren, atunci sigur pe peron, de procentul destul de mare al celor infectati de sida, despre atatea altele care mi se pareau total aberante.

Iata-ma in trenul ce ma ducea impreuna cu cea mai mare parte a studentilor basarabeni din acel an care veneau in Romania. Cateva ore lungi in Ungheni, apoi iasi, iata-ma facand cunostinta cu simpaticul meu prieten Cipi, care a terminat aici liceul. La Cluj? Ce bine, si eu! Trebuia sa asteptam vreo sapte-zece ore, tocmai scapasem trenul. Hai sa-ti arat orasul! Hai!

Iata-ne langa universitate, iata-ne pe langa parcul ala lung caruia nu-i mai tin minte numele, iata-ne intr-un bar band cate o cola, cafea, apoi mai departe aiurea pe strazi, numai nu in acea gara, care nu mi s-a parut a avea o imagine estetica, o imagine a unui loc unde poti astepta cateva ore.

Incercam sa compar acest oras cu Chisinaul, nu stiam ce sa cred, comparam parcul cu parcul Stefan cel Mare, sediile universitatii pe care le vedeam aici cu cele de acasa. Nu mi se parea urat, din contra, fain, dar incepeam sa simt un dor de orasul meu, de prietenii veniti in ultima zi sa ma vada, numai ca eu nu mai eram acolo, de strazile abia luminate ale Chisinaului, dor de verdele halucinant de peste tot, orasul meu extrem de verde ramanea in urma, simteam cum ma indepartez si de prietenii mei, acele ore din iasi parca incercau sa ma faca sa ma mai gandesc, dar nu, vreau in Romania, in aceasta tara minunata a visurilor mele. Chiar in Cluj, cu cat mai departe de acasa – cu atat mai bine, cu atat mai usor de suportat lipsa celor dragi, daca stii ca sunt departe, prea departe, imposibil sa reactioneze cand te gandesti la ei.

Pan Halippa

Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.

Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.

Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă­ post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.

Am sunat la prietenii mei – prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru – ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.

După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele – un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea – şapte şi ceva – era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.

În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat.

După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.

Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.

De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.

Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.

Ce era de făcut? Pierdusem atâta vreme în aşteptarea unui cuvânt de ordine şi mai ales de ajutor. Nu l-am căpătat şi acum nu-mi rămânea decât să adun câteva cămăşi şi o haină în bagajul de mână şi să plec sărac şi osândit să-mi petrec restul vieţii într-o pribegie printre fraţi de acelaşi sânge, dar fără cărţile mele dragi, fără tablourile şi obiectele de artă, pe care le-au adunat cu atâta dragoste şi atâtea jertfe materiale nevastă-mea şi cumnată-mea!

Din ajun comandasem două-trei lăzi, dar nu mi-au sosit decât în momentul când plecam cu puţinul bagaj adunat într-un geamantan şi două-trei pleduri. Căruţaşul, pe care l-am găsit cu mare greutate, mi-a cerut 300 de lei ca să mă ducă cu bruma aceasta de avere la gară şi n-a vrut să urnească din loc până când nu i-am pus banii în palmă.

La ieşire din casă am îmbrăţişat pe cei câţiva poeţi şi scriitori, care veniseră să mă vadă şi să mă petreacă. Am plecat la gară sub cârâitul zgomotos al stăncuţelor de pe acoperişurile caselor şi croncănitul grav al ciorilor! Le invidiam şi pe unele, şi pe altele, pentru că puteau să rămână fără nici o teamă în cuiburile lor din coşurile caselor şi din copacii înalţi ai grădinilor. Eu însă eram silit să lepăd casa, în care trăisem douăzeci şi şapte de ani, unde redactasem ziarele şi revistele ???Cuvânt Moldovenesc“ şi ???Viaţa Basarabiei“ şi unde s-au pus la cale atâtea acte în legătură cu mişcarea naţională din Basarabia!

În gară, numai mulţumită unui hamal, pe care l-am avut de-atâtea ori ascultător la conferinţele mele populare în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, al Universităţii Populare Moldoveneşti şi al Universităţii Muncitoreşti, am putut răzbate la casa de bagaje şi apoi într-un compartiment, unde am stat înghesuiţi tot drumul vreo zece persoane. În compartiment cu mine s-au nimerit Teodor Păduraru, directorul administrativ al revistei ???Viaţa Basarabiei“, şi unul din harnicii ei colaboratori, Gheorghe Bezviconi. Cu acelaşi tren au mers atâţia alţi compatrioţi basarabeni, pe care i-am putut vedea doar la coborâre în Gara de Nord din Bucureşti, căci coridoarele vagoanelor erau aşa de ticsite de oameni şi bagaje, încât era cu neputinţă să te mişti din loc…

… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!

Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!

42. Afganu

Imi placea sa fumez cu Afganu. Imi povestea tot felu’ de chestii, daca Il rugam Imi povestea si despre Afganistan. Incepuse sa fumeze iarba acolo. Acum, nu ca ar fi dependent, dar o fuma oarecum regulat. Ca sa se simta bine. Cand s-a Intors din armata, din razboi, era cam diliu. Iti facea sfoara cum vrei, daca nu erai politicos te puteai trezi cu un picior In bot sau aruncat peste vreun gard, desi era mic de stat. Asculta atunci aproape toata ziua muzica, iar seara se Imbata. Mai tragea si iarba, dar atunci eu nu stiam. Si-o crestea singur In gradina. Ma miram la Inceput de ce e asa de vorbaret. Cum sa nu fie, dom’le? – dupa cateva fumuri sa tot vorbesti.

Afganu spunea ca a fost fain In Afganistan. Nu prea pronunta niciodata cuvantul razboi. Mancam numai carne de oaie. Ne aduceau localnicii sau schimbam pe o lingura de aluminiu.

Iarba tot de la localnici o aveau. Dar nu numai de la ei. Inainte de vreo lupta li se dadea pentru curaj. Spunea ca aveau o iarba faina. Fumau si apoi nu mai stiau ce-i aia frica. Sa tot lupte, sa tot Impuste. Fusese de cateva ori ranit, dar nu povesteste cu durere sau ca pe ceva neobisnuit, ci ca pe o poveste auzita In copilarie.

Nu a fost razboiul lui. A luptat fiindca era In armata. Tot statul l-a facut narcoman. Uniunea Sovietica. Acum nici nu mai exista. Pentru ce a luptat? Pentru iarba. Pentru lalelele din muntii Afganistanului. Afganu are motocicleta. Cand Il vezi catarat pe ea, zici ca e nebun. Prin Afganistan nu ar fi putut face asa chestii. Era prea mult nisip. Sa tot faci acolo plaja, nu sa umbli ca In fotografiile lui Imbracat In tot felu’ de camuflaje. Erau faine hainele, cred ca erau din canepa. Hippi. Mi-ar fi placut si mie sa le am. Dar nu In Afganistan.

Povestea cum treceau avioanele sovieticilor si bombardau, iar din urma trebuiau sa vina ei. Dar nu era usor. Dracu’ stie de unde apareau basmacii si atunci era jale. Vedeai kilometri de nisip Inainte, nici vorba de vreo fiinta si chiar atunci se arata vreunul In fata cu kalasnikovul lui. Te trezeai ciuruit. Nu mai vorbesc de munti. Acolo degeaba bombardau avioanele. Acolo era adevarata lor casa. Era o capcana pentru noi. Daca nu ar fi fost iarba, probabil ca ar fi fost imposibil sa ne miste cineva. Asa eram linistiti, mergeam ca la film. Impuscam In stanga si-n dreapta avand un sentiment de ireal. Cand am fost ranit nu am simtit nimic, doar ca asa trebuie, asa a vrut scenaristul. Slabisem cu vreo cinspe kile Intr-un an. Si nu plecasem asa gras. Soarele ala ne topea. Fara haine Iti ardea pielea, cu haine – transpirai tot timpul. Eram de toate nationalitatile acolo: moldoveni, uzbeci, evrei, nemti, rusi, lituanieni, haholi, toate nationalitatile din URSS. Stiam cine e dusmanul, dar nu prea simteam de ce luptam. Ne fumam iarba, luam automatele si alergam ca si chiorii Inainte. Stiam doar ca se va termina, daca n-am sa fiu ucis, ca voi ajunge peste un an jumate, peste un an, peste o luna acasa. Atat. Asteptam sa se termine armata, nu si razboiul. Razboiul era acolo dintotdeauna si nu parea sa se termine vreodata.

In afara de drogurile pe care ni le dadeau mai marii nostri, mai faceam si noi singuri rost. Pentru un glont din ala colorat, pentru artificii, luam de la afgani un pietroi verde cam de marimea unei caramizi. Trebuia sa taiem o bucatica mica si sa punem sub limba. Si pa, tovarasi, ca eu plec acasa! O caramida de aia ajungea la tot batalionul sa se drogheze vreo saptamana. Toti erau ca niste somnambuli, vorbeau singuri In limbile lor. Nu mai Intelegeai nimic din ceea ce se Intampla. Atatea limbi, atatea ocupatii diferite In aceeasi tabara. Nimeni nu se supara pe noi. Eram In razboi. Nu prea stiam de ce luptam, singurul lucru pe care Il asteptam toti era sa mergem odata acasa, sa se termine odata armata.

Se mai Intampla sa-ti mai si moara cate un prieten. Era foarte ciudat. Odata a murit In bratele mele un lituanian. Ne Imprietenisem chiar de la Inceput. Era mare, avea vreo doi metri si se tinea de smecherii. La una dintre primele mele lupte a scos o schija cu dintii din scalpul meu. Cand fumam Impreuna Imi povestea despre casa lui, despre cat de mult Ii place baschetul si ca spera sa scape odata de armata asta pentru a pune mana pe mingea de baschet. In schimb pusese piciorul pe o mina. Si ramasese din cei doi metri ai sai doar vreun metru cinzeci. Radea atunci cand l-am luat In brate din nisip. Nici nu stiu daca si-a dat seama ca moare. Poate i s-a parut ca viseaza, cum ni s-a Intamplat tuturor. Mi-a zis ceva In lituaniana. M-a privit In ochi si a Incetat sa mai tremure. Pentru totdeauna.
Afganu e un baiat de treaba. S-a casatorit cu prima gagica iesita In cale dupa ce fosta lui iubita Il parasise. Are copii. Nu-si bate nici copiii, nici nevasta. Poate de-aia toti Il cred cam dus. Cred ca e fericit. Doar uneori cand fumeaza pare a fi Intr-o Incurcatura. Probabil ar vrea sa stearga ceva de pe discheta sa. Sau poate nu Intelege ceva. Desi vorbeste uneori foarte mult, nu stii ce se Intampla In el. Arata uneori ca atunci cand s-a Intors cu gatul plin de sange si cu motocicleta botita. Cineva trasese o sarma la Inaltimea gatului peste drum.

38. Vama

Sa-ti povestesc cum treceam vama. Sa-mi bag pula daca nu e cel mai scarbos lucru din drumul dinspre RM si Romania si invers. Podul de flori e un pod care a vrut sa acopere cacatul dintre RM si Romania. Dar e imposibil. Mirosul cacatului e cel mai puternic lucru ce leaga aceste tari, tarisoare, si nu poate fi acoperit cu flori sau carti trimise dinspre Inspre. Ajutoare. Romanii sunt pidari de tigani spun romanii din RM, si basarabenii sunt toti niste criminali, niste porci de rusi, spun romanii din Romania.